Dan Andrei Aldea nu s-a mai
întors niciodată în România, după 1981, când a plecat din ţară. De ce? O
spune chiar el:„În momentul când am decis să plec, am pus toate astea
în balanţă. Și patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţă de
tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere. Nu se
ştia dacă mai apuc să mai primesc viză vreodată. Era ultimul meu turneu
cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult decisă, de mult nu-mi mai
dădeam nici bună ziua cu ei şi era de aşteptat ca informatorul grupului
să se răzbune pe mine într-un fel, doar îşi vedea dispărând vaca de
muls. (...)O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e
nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine?“
Interviul de mai jos, apărut în revista de profil ART & ROLL, anul 2, numărul 5, din februarie 2002, este unul dintre puținele acordate de Dan Andrei Aldea în România. Muzicianul vorbește, cu franchețe și umor, despre cariera și mentorii săi, despre culisele concertelor și ale albumelor, despre cenzură, Club A, Cenaclul Flacăra&Păunescu, dar și despre Suzana Gâdea, „pupincuriști”, securiști și alte personaje malefice ale poveștii sale. Ale poveștii sale de dinaintea plecării din România.
Mulțumim domnului Ion Stratone pentru permisiunea de a prelua memorabilul text.
Ion Stratone: De unde a apărut pasiunea ta pentru muzica rock, ştiind că ai avut parte de o educaţie „clasică”?
Dan Andrei Aldea: Hm... Amintiri din copilărie de Ion Creangă: nu ştiu alţii cum sunt, dar eu eram copil, la Școala de Muzică, studiam vioara cu voioşie şi credeam orbeşte ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început să-mi pun întrebări mai serioase despre muzică. Întrebarea cea mai gravă era dacă muzica simfonică este viabilă sau nu, dacă reflectă ea viaţa, aşa cum o văd eu în jur, sau este ceva ce aparţine trecutului. Aşa am auzit că mai există în jur şi alte feluri de muzică, muzica rock fiind prima care se oferea comparaţiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles şi Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de „no return” a fost când am ascultat pentru prima dată cântecul Don´t Bring Me Down, al grupului The Animals. Era ceva atât de urât, încât am rămas cu gura căscată şi am decis: ceva atât de frumos n-am mai auzit vreodată, asta este muzica mea pe care doresc să o fac de azi înainte. Tot ce a urmat a fost consecvenţa logică a acelei decizii. Evident, astăzi gândesc cu totul altfel, dar ce să fac? Naivă sau nu, a fost decizia mea şi trebuie să mă împac cu ea.
Care au fost primele trupe româneşti pe care le-ai „descoperit” şi cum ţi s-au părut la o primă audiţie?
D.A.A.: Prima trupă românească pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu ştiu în ce măsură era interesantă muzica lor, dar felul cum cânta Sandu Arion la chitară era cu siguranţă foarte interesant. Chiar şi azi îl consider interesant. Următoarea trupă pe care am ascultat-o a fost Olimpic 64 şi am rămas un fan al lor până la desfiinţarea grupului.
Cum ai găsit Sfinxul atât la primul, cât şi la cel de-al doilea „contact” cu el?
D.A.A.: Hm... N-am lipsit din Sfinx decât o scurtă perioadă, deci n-am avut cum să-i găsesc schimbaţi prea tare.
Care dintre muzicienii afirmaţi în rock-ul românesc din anii 1960-1970 te-au impresionat în mod deosebit?
D.A.A.: Greu de spus. În București, toţi eram de fapt o „gaşcă”, ne cunoşteam, unii eram colegi, aşa că nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic şi eram martor la naşterea ideilor lor, cum şi ei erau martori la naşterea ideilor mele. Învăţam unii de la alţii. Era ceva obişnuit să treci pe la prieteni pe la repetiţie, ca să dai buna ziua şi să mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte oraşe, cu siguranţă am fost impresionat de Ovidiu Lipan şi de grupul Cromatic din Cluj.
Când te-ai izbit pentru prima dată de o „talpă” pusă de autorităţi şi în ce-a constat ea?
D.A.A.: Mai bine să povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat să cântăm la Sala Palatului, într-un „concert de împăciuire”, trupe rock, Orchestra Radio etc. Dezastrul a început la repetiţia de sunet, când ne-au văzut cum ducem pe scenă niște mastodonţi de boxe. Imediat a venit un gentleman de la Cultură să ne interzică să punem boxele proprii: sau scoatem afară boxele alea mari şi periculoase, sau nu mai cântăm. Nici o problemă pentru noi, ce-am avut şi ce-am pierdut: „Sandu! afară cu boxele! Și cu noi tot afară, că uite, nu mai cântăm!” „Foarte bine, nu cântaţi!”, a zis ameninţător omul de la Comitet. Dar, între timp, i-a şoptit cineva la ureche că treaba nu e chiar aşa simplă. Dacă nu cântă Sfinx, nu se ştie cum va reacţiona publicul care, în mare măsură, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam şi fulgeram împrejur. „Ce, vine un bou de la Cultură să... Lasă-mă, dom’le, ce te bagi? Nu te-am făcut bou, deşi eşti! Vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!” Și toate astea în public, sub ochii uimiţi ai celor de la Orchestra Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobişnuit şi care ne încurajau pe tăcute. Mai cu ceartă, mai fără ceartă, omul a găsit o metodă să ne facă să nu plecăm, dar, totuşi, să-şi salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie să punem boxele noastre, dar cu condiţia: „Dar nu tare, știţi!, uite, pe fotoliul acela va sta tovarăşa Gîdea, şi dacă e tare, se supără! Vreţi să se supere tovarăşa Gîdea, ministrul Culturii?”. „Nuuuu, cum să vrem asta? Promitem că va fi încet! Ca un cântec de leagăn!”... Dar omul nu observa cum, între timp, Sandu deja măsura unghiurile cu metrul şi întorcea cele două movile uriaşe de boxe în aşa fel încât sunetul plecat din ele să se încrucişeze exact pe acel fotoliu unde seara era aşteptată tovarăşa. Ei bine, vine seara, apare tovarăşa, începe concertul, vine rândul nostru... Prima piesă a noastră era „Din nou acasă“, care începe foarte încet. La un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care şi el începe tiptil-tiptil. Deh, să n-o supărăm pe tovarăşa! Dar creşte... creşte... CREȘTE... Apare al doilea synthesizer... CREEEȘȘȘTEEE (între timp, la consola de mixaj, Sandu nu mai prididea să crească şi el volumul). Și totul se termină cu o explozie uriaşă, apocaliptică.
Noi aveam în boxe nişte becuri de protecţie, care erau „ultima siguranţă”. Când era destructiv de tare, se ardeau ele întâi, ca să nu se ardă difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumătate din boxe, aşa tare a fost. Mare noroc a avut tovarăşa cu viața dânsei sexuală, săraca, căci dacă nu, avea acolo pe loc o naştere prematură. În orice caz, a tras o sperietură zdravănă, a părăsit furibundă sala şi a dat ordin ca „această formaţie Sfinx să fie ştearsă din viaţa muzicală românească”. Fraţilor, când dădea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cârtea, căci era prietena „celeilalte tovarăşe”. În cazul nostru, a cârtit cineva: mi s-a şoptit că Sile Dinicu şi Laurenţiu Profeta au ameninţat cu demisiile dacă ni se întâmplă nouă ceva (respectul meu etern pentru amândoi, ceea ce au făcut a fost extraordinar!) Și uite aşa, astăzi nu sunt la canal, ci la râul Isar. :) Dar n-a lipsit mult.
Ce însemna pentru voi cenzura? Vă determina să căutaţi „mesaje” încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?
D.A.A.: Cenzura era omniprezentă. Orice spectacol era mai întâi „vizionat” de tovarăşi. „Când începeţi turneul, Nae?” „Poimâine avem vizionarea”. La un spectacol de teatru trebuia să ai grijă ca eroul pozitiv să intre şi să iasă din scenă printr-o anumită parte, căci partea cealaltă te-ar fi dus cu gândul la „pleacă pe la vest” sau cam aşa ceva. Era ridicol. La Lumină lină i-a deranjat versul „Trei oameni vor veni să-l vadă”, că, deh, „trei” e mistic, tovarăşi. Ne-au impus modificarea absurdă „MULŢI oameni vor veni să-l vadă”, ceea ce era atât de stupid că am acceptat pe dată. Cântecul blazatului a devenit Fiii soarelui.
Dar cea mai stupidă întâlnire cu cenzura s-a întâmplat unui alt grup. Pe vremurile de început, exista un grup numit Entuziaştii :), care la un moment dat voiau şi ei să scoată un disc mic. Pentru asta, compuseseră un cântecel nostim şi inofensiv, despre tineret şi muzică: „la-la-la etc., muzică cu orice preţ” sau aşa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Băieţii au fost chemaţi la interogatoriu. Nu cacofonia „..că cu...” deranja partidul. Alta era problema. „Ia spuneţi, tovarăşi, cum vine asta? Cum adică muzică cu orice preţ? CHIAR CU PREŢUL TRĂDĂRII PATRIEI SOCIALISTE????”
Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Exista această listă şi, dacă da, cam care erau cuvintele interzise?
D.A.A.: Eu n-am văzut o asemenea listă, dar, desigur, nu aveai voie să pronunţi cuvântul „cenzură”, de exemplu. Nici măcar cuvintele „rock” sau „folk” nu erau prea iubite. De ce crezi că a inventat Păunescu termenul „muzică tânără“?
Ai avut acel sclipitor moment folk(?!): „Noi nu ne temem / Zece arici înamoraţi”, în care parodiai pe faţă Cântarea României, cenaclurile şi alţi pupincurişti ai vremii. Care era cheia pieselor respective şi cum de au scăpat vigilenţei cenzorilor?
D.A.A.: Ce-i aia „pupincurist?“?... Hm... e o poveste lungă. Noi nu ne temem este o parodie genială de Marin Sorescu. Am folosit-o, şi nu foarte rău, în scopurile mele perfide. Am căutat să recreez, muzical, parodia din text: ostaşi, muncitori, ţărani îşi dau mâna în lupta glorioasă contra omizilor ce vor să distrugă „…ale noastre mere şi ale noastre pere!”, folosind „chimice substanţe”. Am introdus tot ce se putea introduce subtil, ca, de pildă, greşeli de accent, „omizi, voi ulTIMI...”, cu accentul pe „timi”. Asta era sărmana mea replică la noul Imn al României, unde accentele greşite abundau: „…în lupTĂ biruitor” sau „…vrăjmaşII-n luptă-i zdrobim” etc. Ceea ce am introdus intenţionat fără subtilitate au fost anumite pasaje, când în text vorbesc omizile: „Să ne distrugă nu-s speranţe!” sau „Noi suntem multe ca un roi!”. Acele două pasaje le-am realizat muzical folosind două citate, notă de notă, din „compoziţiile” unui individ numit Petre Magdin. Nici că se putea mai bună alegere decât Magdin pentru rolul omizilor. Ca o mănuşă. Bucăţică ruptă!
Poezia Zece arici înamoraţi este scrisă de Horia Zilieru şi am găsit-o în revista Urzica. După ce am râs în hohote ore în şir citind-o, am decis să fac un cântec pe ea. Genială poezie. Peste câtva timp, la Iaşi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru şi s-a prezentat, „…ce mare cinste a fost pentru el că i-am luat poezia etc.”, iar eu nu mai ştiam cum să-i explic că, de fapt, cinstea e de partea mea. Minunat om. Cum a trecut de cenzură? Mulţumită redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Şi la Electrecord exista o „vizionare”, unde se ascultau şi se aprobau (sau nu) noile producţii discografice, iar Iulia a aranjat lucrurile în aşa fel încât atunci când a venit rândul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, căci, brusc, sunau tot timpul telefoanele sau cineva intra cu vreo problemă foarte urgentă şi importantă, care cerea să fie rezolvată NEAPĂRAT, chiar acum! Aşa că, după terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzură a fost: „Asta e muzică folk?” „Da!”, a răspuns cu impertinenţă Iulia. „Bun!”, au zis cenzorii. Aşa a trecut de cenzură acest disc. La apariţia pe piaţă... Acolo n-a mai fost Iulia să protejeze. A doua zi, discul a fost retras. Au venit nişte gentlemeni în magazine, au arătat legitimaţiile şi au ridicat tot stocul. Cine a apucat să-l cumpere… îl are.
Cum te-ai hotărât să pleci în Germania?
D.A.A.: În momentul când am decis să plec, am pus toate astea în balanţă. Și patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţă de tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere. Nu se ştia dacă mai apuc să mai primesc viză vreodată. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult timp decisă, de mult nu-mi mai dădeam nici bună ziua cu ei şi era de aşteptat ca informatorul grupului să se răzbune pe mine într-un fel, doar îşi vedea dispărând vaca de muls. Am hotărât că, oricum o dai şi oricum o suceşti, o doză de fair-play trebuie să existe în viaţă. Te rog şi pe tine, Nelu, şi pe eventualii cititori, să-ţi răspunzi (să-şi răspundă) cât de onest se poate: s-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naşte o dată la un secol? Ce să fi ales: să mă întorc, să nu mai pot ieşi vreodată nici în Bulgaria? Să fiu din nou prada fiecăruia care vrea să profite de pe urma mea? Să mă las din nou insultat de nulităţi ca Magdin? Să-mi spună fiecare idiot de la Cultură ce să fac şi ce să nu fac? Să aştept viitoarea percheziţie la mine acasă, când gentlemenii în jeep-uri militare vin şi spun că ar căuta aur, dar, de fapt, ridică cel mai mic petic de hârtie scrisă? (Știi cum veneau? Ca vulturii, deodată la toate casele noastre, la casa părinţilor mei, până şi la casa bunicii, ceea ce a dus, în ultimă instanţă, la moartea părinţilor mei). Să văd încă o dată cum Maria pierde un copil atât de dorit, iar medicii la spital o lasă zile întregi cu copilul mort în ea, că trebuie să vină comisia să constate că n-a fost un avort provocat, ba mai fac şi haz de lacrimile ei? O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine?
Eu am decis că, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair şi că am de ales dacă accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu, şi a cititorilor: decideţi dacă am avut dreptate. Ei bine, unei ţări care tratează un om ca mine la modul în care l-a tratat este doar fair-play să-i spun, cu toată modestia, cu toată dragostea de glie şi respectul pentru trecutul strămoşesc: „Stimată ţară! Poftim de aşteaptă secolul următor, iar când se va naşte din nou unul ca mine, tratează-l mai fair. Dacă nu, aşteaptă următorul secol. Un secol trece repede. Poate pentru o ţară ca România unul ca mine nici nu e important. Și atunci, de ce toată discuţia? Să ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei, acolo, eu, mic şi neînsemnat, aici, şi să ne ignorăm reciproc. Aşa cred eu că e fair.
Te-ai aflat printre puţinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în ţară, chiar şi una pur turistică. De ce? Evitarea „umbrelor trecutului”, lipsa de timp sau pur şi simplu... „din scârbă”?
D.A.A.: Cred că am răspuns deja la această întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar când am plecat, am plecat „de tot”. Definitiv. Am plecat ştiind că nu mă voi întoarce vreodată. Aşa va rămâne. Nu am de ce să vin în România. De fapt, România, cea pe care o ştiu eu, nici nu mai există. România mea o port în suflet şi nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm... cum era bancul acela? „De ce nu strigi şi mata «ura!», ca toţi ceilalţi, moşule?” „Păi, ura o purtăm în suflet, tinere!”
Interviul de mai jos, apărut în revista de profil ART & ROLL, anul 2, numărul 5, din februarie 2002, este unul dintre puținele acordate de Dan Andrei Aldea în România. Muzicianul vorbește, cu franchețe și umor, despre cariera și mentorii săi, despre culisele concertelor și ale albumelor, despre cenzură, Club A, Cenaclul Flacăra&Păunescu, dar și despre Suzana Gâdea, „pupincuriști”, securiști și alte personaje malefice ale poveștii sale. Ale poveștii sale de dinaintea plecării din România.
Mulțumim domnului Ion Stratone pentru permisiunea de a prelua memorabilul text.
Ion Stratone: De unde a apărut pasiunea ta pentru muzica rock, ştiind că ai avut parte de o educaţie „clasică”?
Dan Andrei Aldea: Hm... Amintiri din copilărie de Ion Creangă: nu ştiu alţii cum sunt, dar eu eram copil, la Școala de Muzică, studiam vioara cu voioşie şi credeam orbeşte ce-mi spuneau profesorii mei. La un moment dat, prin clasa a zecea, am început să-mi pun întrebări mai serioase despre muzică. Întrebarea cea mai gravă era dacă muzica simfonică este viabilă sau nu, dacă reflectă ea viaţa, aşa cum o văd eu în jur, sau este ceva ce aparţine trecutului. Aşa am auzit că mai există în jur şi alte feluri de muzică, muzica rock fiind prima care se oferea comparaţiei. De fapt, ascultasem ceva Beatles şi Stones, dar nu eram deloc impresionat. Punctul de „no return” a fost când am ascultat pentru prima dată cântecul Don´t Bring Me Down, al grupului The Animals. Era ceva atât de urât, încât am rămas cu gura căscată şi am decis: ceva atât de frumos n-am mai auzit vreodată, asta este muzica mea pe care doresc să o fac de azi înainte. Tot ce a urmat a fost consecvenţa logică a acelei decizii. Evident, astăzi gândesc cu totul altfel, dar ce să fac? Naivă sau nu, a fost decizia mea şi trebuie să mă împac cu ea.
Care au fost primele trupe româneşti pe care le-ai „descoperit” şi cum ţi s-au părut la o primă audiţie?
D.A.A.: Prima trupă românească pe care am auzit-o a fost Sincron. Nu ştiu în ce măsură era interesantă muzica lor, dar felul cum cânta Sandu Arion la chitară era cu siguranţă foarte interesant. Chiar şi azi îl consider interesant. Următoarea trupă pe care am ascultat-o a fost Olimpic 64 şi am rămas un fan al lor până la desfiinţarea grupului.
Cum ai găsit Sfinxul atât la primul, cât şi la cel de-al doilea „contact” cu el?
D.A.A.: Hm... N-am lipsit din Sfinx decât o scurtă perioadă, deci n-am avut cum să-i găsesc schimbaţi prea tare.
Care dintre muzicienii afirmaţi în rock-ul românesc din anii 1960-1970 te-au impresionat în mod deosebit?
D.A.A.: Greu de spus. În București, toţi eram de fapt o „gaşcă”, ne cunoşteam, unii eram colegi, aşa că nu mai putea fi vorba de a fi impresionat de ei, nici de a-i impresiona. Doar îi vedeam zilnic şi eram martor la naşterea ideilor lor, cum şi ei erau martori la naşterea ideilor mele. Învăţam unii de la alţii. Era ceva obişnuit să treci pe la prieteni pe la repetiţie, ca să dai buna ziua şi să mai vezi cum merg treburile pe la ei. Dintre cei din alte oraşe, cu siguranţă am fost impresionat de Ovidiu Lipan şi de grupul Cromatic din Cluj.
Când te-ai izbit pentru prima dată de o „talpă” pusă de autorităţi şi în ce-a constat ea?
D.A.A.: Mai bine să povestesc despre ultima izbire. Ne-au chemat să cântăm la Sala Palatului, într-un „concert de împăciuire”, trupe rock, Orchestra Radio etc. Dezastrul a început la repetiţia de sunet, când ne-au văzut cum ducem pe scenă niște mastodonţi de boxe. Imediat a venit un gentleman de la Cultură să ne interzică să punem boxele proprii: sau scoatem afară boxele alea mari şi periculoase, sau nu mai cântăm. Nici o problemă pentru noi, ce-am avut şi ce-am pierdut: „Sandu! afară cu boxele! Și cu noi tot afară, că uite, nu mai cântăm!” „Foarte bine, nu cântaţi!”, a zis ameninţător omul de la Comitet. Dar, între timp, i-a şoptit cineva la ureche că treaba nu e chiar aşa simplă. Dacă nu cântă Sfinx, nu se ştie cum va reacţiona publicul care, în mare măsură, pentru Sfinx vine la spectacol. Lucrurile au escaladat, eu tunam şi fulgeram împrejur. „Ce, vine un bou de la Cultură să... Lasă-mă, dom’le, ce te bagi? Nu te-am făcut bou, deşi eşti! Vorbesc cu colegul meu, ce tragi cu urechea?!” Și toate astea în public, sub ochii uimiţi ai celor de la Orchestra Radio, pentru care un asemenea mod de a discuta cu politrucii de la partid era cu totul neobişnuit şi care ne încurajau pe tăcute. Mai cu ceartă, mai fără ceartă, omul a găsit o metodă să ne facă să nu plecăm, dar, totuşi, să-şi salveze onoarea într-un fel: ne-a dat voie să punem boxele noastre, dar cu condiţia: „Dar nu tare, știţi!, uite, pe fotoliul acela va sta tovarăşa Gîdea, şi dacă e tare, se supără! Vreţi să se supere tovarăşa Gîdea, ministrul Culturii?”. „Nuuuu, cum să vrem asta? Promitem că va fi încet! Ca un cântec de leagăn!”... Dar omul nu observa cum, între timp, Sandu deja măsura unghiurile cu metrul şi întorcea cele două movile uriaşe de boxe în aşa fel încât sunetul plecat din ele să se încrucişeze exact pe acel fotoliu unde seara era aşteptată tovarăşa. Ei bine, vine seara, apare tovarăşa, începe concertul, vine rândul nostru... Prima piesă a noastră era „Din nou acasă“, care începe foarte încet. La un moment dat, apare un solo lung de synthesizer, care şi el începe tiptil-tiptil. Deh, să n-o supărăm pe tovarăşa! Dar creşte... creşte... CREȘTE... Apare al doilea synthesizer... CREEEȘȘȘTEEE (între timp, la consola de mixaj, Sandu nu mai prididea să crească şi el volumul). Și totul se termină cu o explozie uriaşă, apocaliptică.
Noi aveam în boxe nişte becuri de protecţie, care erau „ultima siguranţă”. Când era destructiv de tare, se ardeau ele întâi, ca să nu se ardă difuzoarele. Ei bine, la acea explozie s-au ars becurile în jumătate din boxe, aşa tare a fost. Mare noroc a avut tovarăşa cu viața dânsei sexuală, săraca, căci dacă nu, avea acolo pe loc o naştere prematură. În orice caz, a tras o sperietură zdravănă, a părăsit furibundă sala şi a dat ordin ca „această formaţie Sfinx să fie ştearsă din viaţa muzicală românească”. Fraţilor, când dădea Suzana Gîdea un ordin, nimeni nu cârtea, căci era prietena „celeilalte tovarăşe”. În cazul nostru, a cârtit cineva: mi s-a şoptit că Sile Dinicu şi Laurenţiu Profeta au ameninţat cu demisiile dacă ni se întâmplă nouă ceva (respectul meu etern pentru amândoi, ceea ce au făcut a fost extraordinar!) Și uite aşa, astăzi nu sunt la canal, ci la râul Isar. :) Dar n-a lipsit mult.
Ce însemna pentru voi cenzura? Vă determina să căutaţi „mesaje” încriptate? Cam care erau acestea în textele, muzica sau show-urile Sfinx?
D.A.A.: Cenzura era omniprezentă. Orice spectacol era mai întâi „vizionat” de tovarăşi. „Când începeţi turneul, Nae?” „Poimâine avem vizionarea”. La un spectacol de teatru trebuia să ai grijă ca eroul pozitiv să intre şi să iasă din scenă printr-o anumită parte, căci partea cealaltă te-ar fi dus cu gândul la „pleacă pe la vest” sau cam aşa ceva. Era ridicol. La Lumină lină i-a deranjat versul „Trei oameni vor veni să-l vadă”, că, deh, „trei” e mistic, tovarăşi. Ne-au impus modificarea absurdă „MULŢI oameni vor veni să-l vadă”, ceea ce era atât de stupid că am acceptat pe dată. Cântecul blazatului a devenit Fiii soarelui.
Dar cea mai stupidă întâlnire cu cenzura s-a întâmplat unui alt grup. Pe vremurile de început, exista un grup numit Entuziaştii :), care la un moment dat voiau şi ei să scoată un disc mic. Pentru asta, compuseseră un cântecel nostim şi inofensiv, despre tineret şi muzică: „la-la-la etc., muzică cu orice preţ” sau aşa ceva. Dar ochiul vigilent veghea! Băieţii au fost chemaţi la interogatoriu. Nu cacofonia „..că cu...” deranja partidul. Alta era problema. „Ia spuneţi, tovarăşi, cum vine asta? Cum adică muzică cu orice preţ? CHIAR CU PREŢUL TRĂDĂRII PATRIEI SOCIALISTE????”
Se vorbeşte despre o listă, elaborată de autorităţile vremii, a circa 400 de cuvinte interzise a fi folosite în textele rock. Exista această listă şi, dacă da, cam care erau cuvintele interzise?
D.A.A.: Eu n-am văzut o asemenea listă, dar, desigur, nu aveai voie să pronunţi cuvântul „cenzură”, de exemplu. Nici măcar cuvintele „rock” sau „folk” nu erau prea iubite. De ce crezi că a inventat Păunescu termenul „muzică tânără“?
Ai avut acel sclipitor moment folk(?!): „Noi nu ne temem / Zece arici înamoraţi”, în care parodiai pe faţă Cântarea României, cenaclurile şi alţi pupincurişti ai vremii. Care era cheia pieselor respective şi cum de au scăpat vigilenţei cenzorilor?
D.A.A.: Ce-i aia „pupincurist?“?... Hm... e o poveste lungă. Noi nu ne temem este o parodie genială de Marin Sorescu. Am folosit-o, şi nu foarte rău, în scopurile mele perfide. Am căutat să recreez, muzical, parodia din text: ostaşi, muncitori, ţărani îşi dau mâna în lupta glorioasă contra omizilor ce vor să distrugă „…ale noastre mere şi ale noastre pere!”, folosind „chimice substanţe”. Am introdus tot ce se putea introduce subtil, ca, de pildă, greşeli de accent, „omizi, voi ulTIMI...”, cu accentul pe „timi”. Asta era sărmana mea replică la noul Imn al României, unde accentele greşite abundau: „…în lupTĂ biruitor” sau „…vrăjmaşII-n luptă-i zdrobim” etc. Ceea ce am introdus intenţionat fără subtilitate au fost anumite pasaje, când în text vorbesc omizile: „Să ne distrugă nu-s speranţe!” sau „Noi suntem multe ca un roi!”. Acele două pasaje le-am realizat muzical folosind două citate, notă de notă, din „compoziţiile” unui individ numit Petre Magdin. Nici că se putea mai bună alegere decât Magdin pentru rolul omizilor. Ca o mănuşă. Bucăţică ruptă!
Poezia Zece arici înamoraţi este scrisă de Horia Zilieru şi am găsit-o în revista Urzica. După ce am râs în hohote ore în şir citind-o, am decis să fac un cântec pe ea. Genială poezie. Peste câtva timp, la Iaşi, Horia Zilieru a venit la concertul nostru şi s-a prezentat, „…ce mare cinste a fost pentru el că i-am luat poezia etc.”, iar eu nu mai ştiam cum să-i explic că, de fapt, cinstea e de partea mea. Minunat om. Cum a trecut de cenzură? Mulţumită redactoarei Iulia Cristea, de la Electrecord. Şi la Electrecord exista o „vizionare”, unde se ascultau şi se aprobau (sau nu) noile producţii discografice, iar Iulia a aranjat lucrurile în aşa fel încât atunci când a venit rândul discului meu n-a mai fost nimeni atent la el, căci, brusc, sunau tot timpul telefoanele sau cineva intra cu vreo problemă foarte urgentă şi importantă, care cerea să fie rezolvată NEAPĂRAT, chiar acum! Aşa că, după terminarea discului, pe care de fapt nimeni nu l-a ascultat atent, tot ce au avut de întrebat oamenii de la cenzură a fost: „Asta e muzică folk?” „Da!”, a răspuns cu impertinenţă Iulia. „Bun!”, au zis cenzorii. Aşa a trecut de cenzură acest disc. La apariţia pe piaţă... Acolo n-a mai fost Iulia să protejeze. A doua zi, discul a fost retras. Au venit nişte gentlemeni în magazine, au arătat legitimaţiile şi au ridicat tot stocul. Cine a apucat să-l cumpere… îl are.
Cum te-ai hotărât să pleci în Germania?
D.A.A.: În momentul când am decis să plec, am pus toate astea în balanţă. Și patriotismul, şi dragostea de glie, şi datoria faţă de tineret, şi prietenii. Totul. Nici nu aveam prea mare alegere. Nu se ştia dacă mai apuc să mai primesc viză vreodată. Era ultimul meu turneu cu Sfinx, plecarea mea din grup era de mult timp decisă, de mult nu-mi mai dădeam nici bună ziua cu ei şi era de aşteptat ca informatorul grupului să se răzbune pe mine într-un fel, doar îşi vedea dispărând vaca de muls. Am hotărât că, oricum o dai şi oricum o suceşti, o doză de fair-play trebuie să existe în viaţă. Te rog şi pe tine, Nelu, şi pe eventualii cititori, să-ţi răspunzi (să-şi răspundă) cât de onest se poate: s-a comportat România fair-play cu mine, cu unul care se naşte o dată la un secol? Ce să fi ales: să mă întorc, să nu mai pot ieşi vreodată nici în Bulgaria? Să fiu din nou prada fiecăruia care vrea să profite de pe urma mea? Să mă las din nou insultat de nulităţi ca Magdin? Să-mi spună fiecare idiot de la Cultură ce să fac şi ce să nu fac? Să aştept viitoarea percheziţie la mine acasă, când gentlemenii în jeep-uri militare vin şi spun că ar căuta aur, dar, de fapt, ridică cel mai mic petic de hârtie scrisă? (Știi cum veneau? Ca vulturii, deodată la toate casele noastre, la casa părinţilor mei, până şi la casa bunicii, ceea ce a dus, în ultimă instanţă, la moartea părinţilor mei). Să văd încă o dată cum Maria pierde un copil atât de dorit, iar medicii la spital o lasă zile întregi cu copilul mort în ea, că trebuie să vină comisia să constate că n-a fost un avort provocat, ba mai fac şi haz de lacrimile ei? O doză de fair-play trebuie să existe în viaţă, iar viaţa nu e nelimitată. Cel puţin viaţa mea. S-a comportat România fair cu mine?
Eu am decis că, oricum o dau, orice motive invoc, nu s-a comportat fair şi că am de ales dacă accept asta în continuare sau nu. Las la aprecierea ta, Nelu, şi a cititorilor: decideţi dacă am avut dreptate. Ei bine, unei ţări care tratează un om ca mine la modul în care l-a tratat este doar fair-play să-i spun, cu toată modestia, cu toată dragostea de glie şi respectul pentru trecutul strămoşesc: „Stimată ţară! Poftim de aşteaptă secolul următor, iar când se va naşte din nou unul ca mine, tratează-l mai fair. Dacă nu, aşteaptă următorul secol. Un secol trece repede. Poate pentru o ţară ca România unul ca mine nici nu e important. Și atunci, de ce toată discuţia? Să ne vedem fiecare de drumul nostru, România cu gloriile ei, acolo, eu, mic şi neînsemnat, aici, şi să ne ignorăm reciproc. Aşa cred eu că e fair.
Te-ai aflat printre puţinii muzicieni români care au evitat sistematic o reîntoarcere în ţară, chiar şi una pur turistică. De ce? Evitarea „umbrelor trecutului”, lipsa de timp sau pur şi simplu... „din scârbă”?
D.A.A.: Cred că am răspuns deja la această întrebare. Mult timp nu am plecat. Dar când am plecat, am plecat „de tot”. Definitiv. Am plecat ştiind că nu mă voi întoarce vreodată. Aşa va rămâne. Nu am de ce să vin în România. De fapt, România, cea pe care o ştiu eu, nici nu mai există. România mea o port în suflet şi nimeni nu mi-o va scoate de acolo. Hm... cum era bancul acela? „De ce nu strigi şi mata «ura!», ca toţi ceilalţi, moşule?” „Păi, ura o purtăm în suflet, tinere!”
